********
25 aprilie (calendarul latin)25 aprilie (calendarul bizantin)
Sfântul Marcu (sec. I)
evanghelist
În Noul Testament, Marcu este amintit de zece ori, mai întâi cu numele ebraic, Ioan, apoi cu numele roman de Marcu, şi de câteva ori sub numele de Ioan-Marcu. Pentru unii istorici se pare că ar fi fost vorba de două persoane diferite; noi însă ţinem părerea tradiţională şi cea mai probabilă că este vorba de un singur Ioan-Marcu, fiu al acelei Maria în casa căreia se adunau primii creştini din Ierusalim şi unde s-a refugiat însuşi Sfântul Petru, după ce fusese eliberat în mod mirculos din închisoare. Faptele Apostolilor (cap.12) istorisesc: "Şi Petru, venindu-şi în sine, a zis: 'Acum ştiu cu adevărat că Domnul a trimis pe îngerul Său şi m-a scos din mâna lui Irod şi din toate câte aştepta poporul iudeilor'. Şi chibzuind a venit la casa Mariei, mama lui Ioan, cel numit şi Marcu, unde erau adunaţi mulţi şi se rugau."
Marcu, evreu de originie, s-a născut probabil înafara Palestinei, dintr-o familie înstărită. Sfântul Petru, care îl numeşte "fiul meu", l-a luat cu sine în călătoriile sale misionare prin Orient şi la Roma. Din această îndelungată apropiere, Marcu a reţinut şi a scris ceea ce Petru vorbea despre Isus Cristos: în felul acesta ne-a rămas Evanghelia care îi poartă numele. Antichitatea creştină, începând cu Papias (+130), îl numeşte pe Marcu - "tălmaciul lui Petru": "Marcu, un interpret al lui Petru, a consemnat în scris tot ceea ce îşi amintea. Astfel a scris ceea ce Domnul a învăţat şi a făcut, fără să urmeze însă ordinea faptelor. Adică Marcu nu l-a auzit direct pe Cristos, nici nu a stat în preajma Lui, ci mai târziu l-a ascultat pe Petru, care îşi expunea învăţătura după cum cereau împrejurările."
Pe lângă de familiaritatea cu Sfântul Petru, Evanghelistul Marcu a beneficiat şi de o îndelungată comunitate de viaţă cu apostolul Pavel, pe care l-a întâlnit prima dată în anul 44, când Paul şi Barnaba aduseseră la Ierusalim ajutoarele generoase oferite de comunităţile din Antiohia. La întoarcere, Barnaba l-a luat cu sine pe tânărul său nepot Marcu. După ce au vestit Evanghelia în insula Cipru, Pavel a proiectat o grea şi riscantă călătorie în inima Asiei Mici, printre populaţiile războinice ale munţilor Taurus; la acest moment, ne spun Faptele Apostolilor, "Marcu s-a despărţit de Paul şi Barnaba, şi s-a reîntors la Ierusalim". Mai târziu, Marcu se va întoarce lângă Sfântul Pavel, când acesta va fi în închisoare la Roma. "Adu-l cu tine pe Marcu, voi avea multă nevoie de ajutorul lui", scrie Sfântul Pavel din închisoarea romană ucenicului său Timotei, în anul 66.
Datele cronologice privitoare la viaţa Sfântului Marcu rămân nesigure. Este probabil că a murit în anul al 14-lea al domniei lui Nero, 68, după unii de moarte naturală, după alţii ca martir al credinţei, în oraşul Alexandria din Egipt. "Acta Marci" - "Istoria faptelui lui Marcu", o scriere de la jumătatea secolului al IV-lea, ne spune că în ziua de 24 aprilie, Sfântul Marcu a fost legat de gât cu o funie şi târât de către păgâni pe străzile Alexandriei, în râsul şi batjocura mulţimii aprinse de ură.
Aruncat în închisoare peste noapte, în ziua următoare a fost supus aceloraşi chinuri, dar nu a mai rezistat mult, şi a murit. Trupul i-a fost aruncat pe un rug aprins, dar creştinii au reuşit să-l sustragă şi să-i facă înmormântarea cuvenită sfinţilor martiri. Se spune că în anul 828, doi negustori veneţieni au reuşit să obţină trupul Sfântului Marcu şi l-au dus la Veneţia; aici, între anii 976-1071 s-a înălţat splendida Bazilică veneţiană închinată Sfântului Marcu, autorul celei de-a doua Evanghelii a creştinătăţii. Între figurile simbolice pe care Apocalipsa le propune pentru cei patru evanghelişti, Sfântului Marcu i se atribui semnul "leul", deoarece în Evanghelia sa scoate în evidenţă puterea dumnezeiască a lui Isus, biruitor al duhurilor rele, al celor ce i-au voit moartea, a tot răul şi al morţii.
* * *
În împărăţia romană, care cuprindea popoare de diferite origini etnice, deseori aceeaşi persoană purta două nume: unul roman şi unul local. Aşa a fost şi cu Sfântul Marcu: el a rămas cunoscut prin numele său roman - Marcu; acesta era un supranume, dat persoanelor pe care părinţii îi închinau zeului războiului, Marte. Ulterior se dădea copiilor născuţi în luna martie, având diferite forme pentru bărbaţi şi pentru femei.
Pentru bărbaţi: Marcu, Martin, Marcel, Marcelin, Mărcan, Marcoci, Marcaş, Mărcuş, Marchian, etc. Pentru femei: Martina, Marcela (diminutiv Zela), Marcelina, Marcina. Mai mult, romanii au dat numele de Marte şi planetei pe care au observat pete roşii, gândind că sunt fluvii de sânge, vărsat în războaie.
Numele şi prenumele din această familie ne pot aminti chipul sfinţilor îndrăgostiţi de Cristos, între ei Marcu având un loc de frunte, care şi-au dăruit sângele propriu pentru a aduce pe pământ un strop de iubire şi de pace.
********
23 aprilie (calendarul latin)
23 aprilie (calendarul bizantin)Sfântul Gheorghe (sec. IV) martir
Numele şi icoana Sfântului Gheorghe sunt cunoscute şi răspândite în toată lumea creştină; calendarele îi consemnează amintirea la 23 aprilie, zi care în multe părţi ale lumii este ţinută ca sărbătoare deosebită. Biserica din Răsărit îl numeşte "marele mucenic - megalos martiros", şi-l premăreşte în slujbe de o frumuseţe înălţătoare. Există ţări şi regiuni care îi poartă numele şi altele l-au ales drept patron deosebit: Genova, Portugalia, Lituania şi îndeosebi Anglia. Englezii i-au imprimat chipul şi pe monezile lor, ceea ce a dus la expresia "cavaleria Sfântului Gheorghe" - şi chiar şi atunci când au renunţat la folosirea icoanelor în biserică, i-au păstrat o capelă în palatul Windsor. Faptul cel mai impunător rămâne veneraţia pe care de veacuri întreaga creştinătate o aduce tânărului cavaler, biruitor al fiarei înspăimântătoare, ucigaş de oameni nevinovaţi.
Persoana reală la care se referă această revărsare de admiraţie şi uimire, precum şi faptele ce i se atribuie se pierd în negura timpului. "Passio Sancti Giorgii - Istoria pătimirii Sf. Gheorghe" s-a dovedit a nu fi o istorie propriu-zisă, ci o înmănunchere de fapte şi consideraţii filosofice şi pioase ce privesc persoane şi întâmplări deosebite din perioada de răspândire a creştinismului. Este dovedit istoric că în jurul anului 300, în oraşul palestinian Lydda, astăzi Lod, a fost omorât pentru credinţă un creştin cu numele Gheorghe; de asemenea, istoria bisericească consemnează viaţa binecunoscută a altor şase sfinţi care au purtat numele Gheorghe: între aceştia, un martir la Adrianopol, un Episcop de Antiohia, un Patriarh de Constantinopol, un martir spanion, altul francez. Faptele istorice despre Sfântul Gheorghe precum şi cinstirea numelui său rămân adânc înfipte în viaţa şi istoria creştinătăţii: de aceea, noul calendar păstrează amintirea Sfântului Gheorghe, dar ne atrage atenţia să facem deosebire între faptele istorice reale şi haina în care pietatea şi poezia veacurilor ni le prezintă.
Faptele istorisite despre Sfântul Gheorghe ne apar mai grăitoare ţinând seama că numele Gheorghe înseamnă: agricultor, ţăran, lucrător al pământului (geo=pământ, ergon=muncă). În numele şi viaţa Sfântului Gheorghe vedem credinţa solidă şi vie a creştinilor proveniţi din rândurile agricultorilor; deasemenea, ni se sugerează eliberarea de sub tirania viciilor prin puterea biruitoare a crucii Mântuitorului.
La marginea unei cetăţi cu locuitori paşnici, probabil păstori, apărea din când în când, ieşind din lacul apropiat, un monstru înspăimântător a cărui suflare otrăvea tot ce atingea. Pentru a ţine departe de ei o asemenea nenorocire, locuitorii au hotărât să-i dea câte o oaie din turmele lor. Fiara apărea în continuare şi ne mai având cu se să o îmblânzească, ajunşi la disperare, se gândesc să sacrifice pe unul dintre ei. Hotărăsc să tragă la sorţi pentru a alege nefericita victimă, Sorţii cad asupra fiicei regelui, îndrăgită de toţi ca o copilă a lor. Dar hotărârea trebuia îndeplinită. În timp ce se îndreptau spre poarta cetăţii, un tânăr cavaler călare pe un cal alb şi purtând în mâini o suliţă ce avea la capătul de sus un semn necunoscut lor, se apropie de ei şi-i întreabă ce se petrece acolo. Era ostaşul Gheorghe, care venea din Capadocia. Viteazul războinic se repede spre fiara ce aştepta pe malul lacului şi cu suliţa pironeşte la pământ monstrul înfiorător.
Întors spre convoiul înmărmurit de groază şi de admiraţie, el le vorbeşte despre Cristos, despre Crucea Lui Sfântă - acum au înţeles semnul din capătul suliţei - şi-i pregăteşte pentru Sfântul Botez. Când împăratul află că valorosul său cavaler este creştin, şi chiar caută să atragă şi pe alţii la urmarea Celui răstignit şi mort pe cruce între doi tâlhari, porunceşte ca Gheorghe să fie supus chinurilor celor mai groaznice. Tânărul ostaş rămâne atât de senin, încât însăşi împărăteasa cere să devină creştină. Mulţi creştini, care până atunci îşi ţineau ascunsă credinţa, încurajaţi de exemplul lui Gheorghe, mărturisesc deschis iubirea lor faţă de Cristos şi împreună cu Gheorghe îşi pleacă capul sub ascuţişul sabiei. Trupurile lipsite de viaţă cad pe pământ în nemişcarea morţii, iar sufletele lor curate intră în bucuria veşniciei; "Passio Sancti Giorgii" a încurajat de-alungul veacurilor nenumărate inimi şovăitoare.
* * *
Prenumele Gheorghe, provenind din limba greacă şi având înţelesul de "lucrător al pământului", este printre cele mai răspândite nume. El are nenumărate forme, datorate diferitelor limbi prin care a ajuns la noi.
Astfel, pentru bărbaţi: Gheorghe, cu toate diminutivele: Gheorgan, Gheorghian, Ganea, Ghica, Gorghie, Gorghe, Gog, Goga, Gogan, Gogancea, Gogea, Gogotă, Gogu, Giura, Giurău, Giurcan, Iorga, Iordache, Iorgan, Iorgu, Iorgache, Iuca, Iorda, Giurgiu, Giurgică, Giurgilă, Jurj, Jury, Jurg, Jurga, Jurja, Jura, Iurg, Iurga, Iuga, Gociu, Gorea, Gaţa, Goţi, Gotea, Gheţea, Zorez, George, Gică, Egor, Ghera, Gherea.
Pentru femei: Gherghina, Gherghinica, Georgeta, Zorza, Zorzila, Giurgiţa, Georgela, Georgina, Gina, Gela, Gherghiţă, etc.
Marea mulţime a prenumelor pornite din rădăcina "Gheorghe", este încă o dovadă a preţuirii de care se bucură "marele mucenic" în rândul creştinilor; putem vedea în acest fapt şi o expresie a iubirii faţă de valorile pe care le-a preţuit Sfântul Gheorghe: puritatea, curajul, bunătatea, iubirea faţă de Sfânta Cruce.
********
Apariţia Sfintei Fecioare Maria la Lourdes
11 februarie (calendarul latin)
Faptele amintite în comemorarea aceasta s-au petrecut într-o mică localitate de la poalele munţilor Pirinei, localitate numită Lourdes, în anul 1858. În ziua de 11 februaire, tânăra Bernadeta Soubirous, în vârstă de 14 ani, dintr-o familie foarte modestă şi retrasă, împreună cu sora ei şi o vecină de o seamă cu ele au pornit să adune câteva braţe de crengi uscate, în apropiere de stânca Massabielle. Pentru aceasta trebuiau să treacă cu piciorul apa pârâului Gave. Bernadeta, fiind suferindă de astm, a rămas în urmă, gândindu-se că nu ar fi bine să intre cu picioarele în apa rece. Deodată, auzi un vuiet ca de vijelie ce clatină copacii; îşi ridică ochii şi uimită observă că din peştera din faţa ei "o doamnă" îmbrăcată în alb, încinsă cu o panglică azurie, cu înfăţişare strălucitoare, o privea şi îi surâdea. Doamna avea în mâini un şir de mătănii pe care le strecura printre degete; Bernadeta scoase şi ea rozarul pe care îl purta totdeauna la dânsa şi se rugară împreună a treia parte din rozar. Când celelalte două s-au întors cu lemnele adunate, au găsit-o pe Bernadeta parcă strălucind de mulţumire. Le-a spus ce s-a întâmplat, şi toate trei s-au hotărât să nu spună nimănui nimic, dar a doua zi să vină din nou şi să controleze mai cu atenţie peştera. După ce au ajuns acasă, sora Bernadetei a destăinuit părinţilor cele întâmplate; aceştia le-au interzis aspru să mai meargă acolo, dar la rugăminţile Bernadetei au cedat. Apariţia s-a repetat în ziua de 18 februarie.
Doamna a surâs blând când Bernadeta, învăţată de prietenele ei, a stropit cu apă sfinţită spre locul arătării; apoi a vorbit: "Vreţi să fiţi bună şi să veniţi aici timp de 15 zile...? Nu vă promit să vă fac fericită în această lume, ci în cealaltă." În cursul apariţiilor care au urmat, Doamna i-a cerut Bernadetei să se roage pentru păcătoşi şi să îi îndemne pe cei credincioşi să facă pocăinţă.
La 25 februarie a invitat-o să bea apă dintr-un izvor, arătându-i locul unde se află. Nu era nici un strop de apă. Bernadeta a răscolit cu degetele pământul pietros; un fir subţire de apă şi-a făcut apariţia şi încet, încet se adună în gaura săpată. Bernadeta a băut o înghiţitură şi s-a spălat pe faţă; era izvorul apei minunate de la Lourdes. În ziua de 2 martie, Doamna i-a spus copilei să le comunice preoţilor dorinţa ei de a se face o procesiune şi a se construi o capelă în acel loc. Parohul Peyramale s-a arătat cu totul neîncrezător şi a tratat-o foarte aspru pe Bernadeta: "Spune-i acelei Doamne să îşi spună numele". În ziua de 25 martie Doamna a dat răspunsul: "Eu sunt Neprihănita Zămislire".
